Niciodată până acum, experienţa mea amoroasă nu a consemnat vreo relaţie “uşoară”. Nici măcar începutul, adică momentul în care ea zice..”da…ok vreau să fiu prietena ta”, nu mi-a fost scutit de efort. Şi nu mă refer la efort în sensul în care aş fi cel mai comod tip din lume, care aşteaptă pe tavă ca ea să facă primul pas (deşi mi-aş dori să întâlnesc măcar o dată, o fată care să facă asta). Ci la greutăţi, piedici, pietre de moară care nu fac altceva decât să maximizeze (uneori până la renunţare) eforturile în sprijinul unei eventuale relaţii.
Fie familia nu e de acord, fie ea are prieten şi trebuie să mă străduiesc din răsputeri că sunt mai bun (iar când reuşesc totul se duce naibii), fie ea nu mă place (cel puţin nu la modul în care eu o plac) şi totuşi nu mă pot dezice de prezenţa ei nicicum pentru că e singurul lucru pt. care simt respir, mănânc, adorm şi mă trezesc ca s-o iau de la capăt….
Mi-am promis, la un moment dat, că o să las inima să fugă (ştiu că pare depăşit ca exprimare, dar altceva nu găsesc la ora asta) până când o să dea de raţiune şi la prima discuţie în contradictoriu între cele două, o să las raţiunea să decidă; că voi fi mult mai raţional în relaţii; că nu voi mai fi atât de visător….Şi totul se duce de râpă în momentul în care apre scânteia…Toţi neuronii par anihilaţi ca şi cum n-ar avea nici o forţă. Îmi spun mie însumi să nu fac vreo greşeală şi imediat o fac, îmi spun să nu mă implic şi totuşi sunt acolo, îmi spun că voi suferi din nou şi auzul meu e imun, îmi spun să nu mai pun mâna pe telefon şi totuşi tastez chiar în clipa aceea. Retrăiesc clipe din trecut…clipe pe care nu credeam că le voi mai regăsi vreodată şi ştiu că..la modul în care decurg lucrurile…voi înnebuni de durere…şi totuşi, cum aud telefonul sunând spun 10 rugăciuni înainte să mă uit la apelant, sperând să-i aud din nou vocea. Şi asta mă doare îngrozitor.
Totuşi..nu fac nimic să înceteze totul…şi las lucrurile să meargă fără să fiu sigur de nimic, ci doar presupunând…Sunt masochistul perfect…ştiu…dar nu pot să forţez lucrurile dintr-un simplu motiv: dacă e aşa cum cred eu şi ea nu vrea acelaşi lucru ca şi mine, o să se termine totul…şi atunci o să fiu privat de vocea, prezenţa, scrisul, telefonul ei…Şi asta sigur o să mă omoare. Aşa că prefer agonia.
